În ziua Sfântului Andrei (când sunt şi alegerile parlamentare) se împlinesc exact 3 luni de când mă aflu „detaşat” cu bursă, în capitala Uniunii Europene, Bruxelles. Timp suficient ca, între o regresie multiplă şi o analiză în componente principale, să mai străbat şi străzile acestui oraş şi chiar niscaiva împrejurimi, fiindcă, parafrazând o vorbă românească, „geografului îi şade bine cu drumul”…

Punând cap la cap cele văzute cu ceea ce am mai citit şi cu discuţiile avute aici cu localnicii, mi-am făcut o impresie, în primul rând în legătură cu „modelul belgian” de funcţionare a statului şi de armonizare a intereselor naţionale ale flamanzilor neerlandofoni, ale wallonilor francofoni şi ale micului grup de germani cu care Belgia a fost „blagoslovită” după 1918, drept compensaţie pentru invazia Reichului german în primul război mondial.

Se cuvine făcută o scurtă „trecere în revistă” a etapelor devenirii statului belgian modern. La începutul secolului al XIX-lea, actuala Belgie era în componenţa Franţei napoleoniene, de la care Belgia a moştenit organizarea administrativă în departamente. După lupta de la Waterloo (o mică aşezare aproape de Bruxelles), unde Napoleon a pierdut ultima sa bătălie şi conducerea Franţei, Belgia a fost încorporată în Regatul Ţărilor de Jos (cu menţinerea vechii organizări administrative, cu diferenţa că departamentele au fost redenumite provincii). Faptul că elita olandeză era preponderent protestantă, iar cea din sudul Ţărilor de Jos – catolică (indiferent de faptul că vorbea franceza sau neerlandeza), a dus la alierea acestor elite catolice, care au obţinut, la 1830, recunoaşterea unui stat belgian independent.

Noul stat a ales ca limbă oficială tot franceza, acceptată şi de elita nobiliară flamandă. Treptat, şi pe fondul unei crize economice prelungite şi latente a nordului neerlandofon, dar şi la iniţiativa unor clerici catolici flamanzi, s-a cerut utilizarea, cu drepturi egale şi a olandezei (numită aici, în franceză, neerlandeză) cu franceza. Acest fapt era specificat în Constituţie, dar nu prea a fost aplicat multă vreme. Nemulţumirile flamanzilor nu erau chiar aşa de mari, cu toate că, atât în primul, cât şi în al doilea război mondial s-au găsit destui să colaboreze cu ocupantul german. În anii interbelici a apărut şi o mişcare flamandă, de extremă dreapta, dar nici una dintre manifestări nu a pus vreodată în discuţie existenţa statului belgian. Dimpotrivă, o mişcare fără însemnătate, declanşată la începutul veacului trecut de câţiva walloni (ca reacţie la revendicările, moderate şi altfel justificate ale flamanzilor) a cerut separarea, iar discuţiile despre transformarea statului unitar belgian în stat federal au apărut, după 1960, în partea francofonă a statului, ca reacţie la pierderea completă a supremaţiei de către vorbitorii de franceză, dar şi pe fondul crizei economice în bazinele carbonifere din sudul wallon.

Astfel, după îndelungate negocieri, Belgia a devenit un regat federal, cu 3 comunităţi (flamandă – în nord, neerlandofonă; wallonă – în sud, francofonă şi una germanofonă, la graniţa cu Germania) şi cu 3 regiuni, separate în principal pe criteriul etno-lingvistic: cea flamandă – în nord, cea wallonă – în sud (incluzând şi comunele comunităţii germanofone) şi Regiunea Capitalei Bruxelles, o enclavă majoritar francofonă (90%) într-un teritoriu flamand. În acelaşi timp, s-a pus în practică şi descentralizarea, fiecare regiune dispunând de guverne şi parlamente regionale, cu numeroase prerogative transferate de guvernul şi parlamentul federal. A avut loc şi o comasare, voluntară, a comunelor, aspect pe care l-am subliniat cu un alt prilej.

Ce este vizibil azi, în capitala federală a Belgiei, care este, în acelaşi timp, şi sediul mai multor insitituţii ale Uniunii Europene (Comisia Europeană, Parlamentul European…)? După mai bine de un secol de stat unitar belgian, mai mult francofon, ponderea neerlandofonilor se situează la aproximativ 56%, francofonii deţin 43%, iar minoritatea germană (enclavele Eupen şi Malmody, primite de Belgia în 1920, drept compensaţie pentru invazia germană) – circa 1%. (datele sunt aproximative, deoarece, după 1960, flamanzii nu au mai fost de acord ca la recensăminte să se înregistreze şi structura etnică). Regiunea Capitalei reprezintă un caz interesant: aici, francofonii deţin circa 90%, iar neerlandofonii – 10% (ultimii concentrându-se în câteva comune nord-vestice, din cele 19 care compun Bruxelles-ul). Cu toate acestea, reclamele, anunţurile, afişajul stradal, plăcuţele indicatoare cu numele străzilor sau ale comunelor, inscripţiile de pe maşinile pompierilor, poliţiei, sediilor administraţiei publice, anunţurile din restaurante, afişajul din staţiile de transport în comun, afişajul din mijloacele de transport etc apare întotdeauna în franceză şi neerlandeză, frecvent şi în germană şi, adesea, chiar în engleză (pe lângă concentrarea aici a unor instituţii europene, Bruxelles-ul este şi un oraş turistic). La ULB (Universitatea Liberă Bruxelles) nu există două secţii, ci s-au dezvoltat două universităţi, cu acelaşi nume: ULB (Universite Libre de Bruxelles) – francofonă şi VUB (Vrije Universiteit Brussel) – neerlandofonă. Transportul în comun este asigurat atât de societatea de metro bruxelleză (STIB/MIVB), de societatea ce asigură transportul „de suprafaţă” al Capitalei (autobuze şi tramvaie), dar biletele emise de aceste societăţi pot fi utilizate, pe teritoriul Regiunii Bruxelles şi pe rutele societăţii belgiene de căi ferate, cât şi ale societăţilor de transport în comun ce acoperă celelalte două regiuni – TEC (în Wallonia) şi De Lijn (în Regiunea Flamandă). Pe cuprinsul Capitalei, atât SNCB/NMBS (societatea de căi ferate), cât şi TEC şi De Lijn asigură afişajul din faţa, lateralele şi interiorul mijloacelor lor în comun, precum şi din staţiile unde au opriri, şi în franceză şi în neerlandeză. Mai mult, zilnic, în staţiile de metro, la cantinele universitare, în gări, etc, este distribuită gratuit, publicaţia „Metro”, cu ştiri diverse din Belgia, din Bruxelles şi din alte părţi ale lumii, în două variante – neerlandeză şi franceză, iar săptămânal (joia), în aceleaşi locuri se poate găsi un supliment cultural (cu rubrică de umor, imobiliare etc) editat, de asemenea, în ambele limbi, de autorităţile Regiunii Bruxelles.

Am oferit acest exemplu belgian mai în detaliu din mai multe motive: fiindcă el se aplică în una dintre capitalele Uniunii Europene, promotoare a multilingvismului, a descentralizării regionale (inclusiv în plan financiar-bugetar, cultural, educaţional), deoarece am ajuns să îl cunosc, cât de cât, şi teoretic şi practic şi pentru că reprezintă o soluţionare eficientă a unor probleme ce au la origine puse-ul naţionalist… Lucrurile sunt departe de a fi perfecte, dar sunt perfectibile, chiar în săptămânile de când mă aflu aici având loc alte negocieri între walloni şi flamanzi pe această temă.

Însă, în Europa „celor 27” există şi alte asemenea exemple: autonomia lărgită acordată tuturor comunităţilor regionale de către Spania (deci nu doar bascilor, catalanilor sau galicienilor), cea de care se bucură Azorele şi Madeira din partea Portugaliei, sau regiuni precum Val d’Aosta, Tirolul de Sud, Friuli-Venezia-Giulia, Sardinia – din partea Italiei. Spania a realizat, chiar, o descentralizare elegantă, îi pot spune, oferind acelaşi nivel de autonomie regională tuturor comunităţilor regionale. Până şi Franţa – care, de secole, este cunoscută prin organizarea administrativ-politică centralizatoare şi nerecunoaşterea existenţei oficiale a unor minorităţi – s-a văzut obligată să facă unele concesii corsicanilor…

De ce am dat aceste exemple? Odată – fiindcă şi România face parte din Uniunea Europeană, apoi, fiindcă şi la noi există grupuri naţionale care revendică alte drepturi (pe principiul „discriminării pozitive”), inclusiv unele cereri de autonomie şi deoarece, deja, unele măsuri se aplică… Din păcate, aşa cum deja am mai precizat, o dezbatere constructivă legată de descentralizare, regionalizare administrativă şi aplicarea reală a autonomiei (locale şi/sau regionale) nu se poate face la noi din mai multe motive: pe de-o parte, „sechelele” educaţiei naţionaliste din anii regimului comunist şi exacerbarea retoricii patriotarde găunoase post-decembriste, care se împleteşte strâns, pe de altă parte, cu destule declaraţii ale unor maghiarofoni care nu dovedesc loialitate reală faţă de România.

În altă ordine de idei, există o paralelă aproape perfectă între Regiunea Bruxelles şi aşa-numita „Secuime”, unde maghiarofonii agită, de ceva vreme, ideea obţinerii autonomiei, pe care, din „poruncă” de la Moscova, au mai avut-o, prin numita Regiune (Mureş-)Autonomă Maghiară, în anii 1952-1968. Ca şi în enclava francofonă a Capitalei federale belgiene, unde flamanzii majoritari din Regiunea Flamandă ce o înconjoară sunt minoritari, majoritarii români sunt doar o minoritate în estul Transilvaniei, dar „Secuimea” este înconjurată de ţinuturi majoritar româneşti. Acordarea unor prerogative de autonomie – nu doar secuilor maghiarofoni, ci tuturor zonelor ţării (despre faptul că unele – Bănia Craiovei, Ţara de Jos moldavă, chiar Transilvania faţă de Regatul maghiar înainte de 1526 – au mai beneficiat de autonomie, am mai scris…) – se loveşte, în acest ţinut de o mare problemă: vor avea, acolo, drepturi egale şi românii, ţiganii, saşii, armenii minoritari, în condiţiile în care, chiar fără autonomia clamată de maghiarofoni, ei au fost şi până acum discriminaţi, în situaţii plecând de la reprezentarea parlamentară, până la găsirea unui loc de muncă (condiţionată, adesea, de cunoaşterea limbii maghiare)?

Cred că şi această problemă îşi poate găsi rezolvarea, prin dialog şi cunoaştere reciprocă. Este ceea ce vest-europenii pomeniţi mai devreme au pus deja în practică. La noi, dacă la nivelul relaţiilor personale, oamenii simpli au găsit frecvent „punţi” de comunicare şi de cunoaştere reciprocă, în ceea ce priveşte relaţia autorităţi (ale majorităţii)-comunitate minoritară, lucrurile nu prea stau deloc aşa. Şi acest fapt este valabil şi când ne referim atât la relaţia reală (nu doar „bifată”, „ca să fie”) între autorităţi statale româneşti (centrale, judeţene, locale)-minoritate (în general), cât şi la cea între autorităţi (judeţene, locale) ale minorităţii majoritare (în „Secuime”, de pildă) şi minoritate (fie ea românească, săsească, armeană, în acelaşi „ţinut secuiesc”).  

În multe privinţe, de la naşterea sa, statul român a semănat, mult, cu cel belgian. Europa a decis, în 1830, să încuviinţeze apariţia Belgiei, ca stat-tampon şi pentru a menţine un echilibru între Franţa şi Prusia (Germania, după 1871). România a fost ajutată să se nască de aceeaşi Europă, tot ca un stat-tampon, între pretenţiile expansioniste la Dunărea de Jos ale imperiilor ţarist şi austriac şi „omul bolnav” al Orientului – Imperiul otoman. Prin Convenţia de la Paris – 1858 – li s-a lăsat românilor acea „portiţă” prin care s-a înfăptuit dubla alegere a lui Cuza ca domn. Am urmat, în organizarea administrativă, preponderent modelul franco-belgian. De la naşterea statului român modern, prin Unirea Principatelor din 1859, s-a utilizat modelul francez în administraţie şi justiţie, prin aplicarea centralizării administrative, pornite de la Bucureşti, iar Constituţia românească din 1866 (altfel foarte democratică pentru vremea sa) a preluat Constituţia statului belgian, multe dintre trăsături regăsindu-se şi în Constituţia României întregite din 1923. Au existat şi tentative, timide, de descentralizare, plecate, însă de sus şi efemere ca durată (directoratele ministeriale în anii 1929-1931 sau ţinuturile din anii 1938-1940; pentru aprofundare, a se consulta link-ul http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/res/text/a_adm_evist_text.htm). Singura „excepţie” a fost preluarea modelului sovietic, în anii 1952-1968, când România a fost împărţită în regiuni şi raioane. Revenirea la judeţe – 1968 – nu a schimbat centralizarea, adusă la paroxism, în ultimii ani ai regimului ceauşist.

Destul de frecvent, însă, de-a lungul istoriei, am preluat instituţii moderne occidentale, doar pentru a „mima” modernizarea, fapt care, în bună măsură justificat, l-a făcut pe Titu Maiorescu să vorbească despre „formele fără fond”. Şi, în bunul nostru „obicei”, multisecular, de „a ne face că lucrăm”, ca să ne primească „tanti Europa”, am înfiinţat regiunile de dezvoltare, în 1998, care au mai mult o importanţă statistică, pe hârtie, decât una practică… Acum, dacă dorim ca administraţia românească să devină eficientă, ar fi mai indicat, dacă tot ne plac modelele din statele de limbă romanică, să adoptăm fie modelul italian, fie pe cel spaniol, ori să preluăm câte ceva din cel belgian. Modelul aplicat în Spania mi se pare cel mai indicat în contextul actual. Este o opinie strict personală…

Se invocă „dreptul” unor minoritari (şi nu este vorba doar de maghiari) de a utiliza limba maternă în administraţie, învăţământ, justiţie sau chiar pe plăcuţele cu numele localităţilor, străzilor etc. Se uită, însă, de către cei ce invocă acest fapt, că în România este în vigoare o lege care chiar specifică acest drept acolo unde respectiva minoritate deţine cel puţin 20% din populaţie. Acest fapt se aplică şi în multe alte state europene: de exemplu, în Belgia, Italia, Spania… Iar la noi, în unele localităţi din sudul Transilvaniei, respectiva prevedere este „încălcată”, în sens pozitiv, chiar de majoritarii români, cu bună ştiinţă: la Braşov, Ghimbav, Codlea Avrig, Sibiu sau Sebeş, pe plăcuţele de la intrarea/ieşirea din localităţi apare şi numele în germană, deşi respectiva minoritate nu mai ajunge demult la minimul legal de 20%. Mai mult, la Sibiu, deja, primarul sas Klaus Johannis a ajuns să-şi înceapă al treilea mandat, iar Forumul Democrat German din România deţine cele mai multe locuri din consiliul municipal sibian, în urma voturilor date de majoritarii români (iar exemplul devine… „molipsitor”, un primar etnic german fiind ales şi la Mediaş). Există şi exemple ale votării, sistematice, într-o comună majoritar maghiară din Secuime, a unui primar român (pe motivul că „e gospodar”), astfel încât pledoaria pentru continuarea aplicării unui model european pentru descentralizare administrativă şi relaţii interetnice armonioase este, cred eu, justificată, având şi câteva „puncte de plecare” pentru dialog, tocmai menţionate mai devreme.

Am trăit peste două decenii într-un mic orăşel situat în cea mai… muntenească zonă a Ardealului şi am fost obişnuit să aud, frecvent, în jurul meu, nemţeşte, ungureşte, ţigăneşte şi chiar idiş… Regăsesc aceeaşi atmosferă multilingvă şi aici la Bruxelles… Din păcate, felul cum unii dintre concetăţenii noştri (nu) înţeleg că acest lucru face parte din sfera normalului, că poţi fi un „bun român” şi dacă declari acest lucru şi îţi faci datoria, zilnic, faţă de ţară, vorbind ungureşte, nemţeşte sau…, mai nou, chinezeşte, mă duce cu gândul la sloganul electoral al unui partid, dar un pic modificat: „ei cu ei, noi cu noi!”. Adică, ei, europenii civilizaţi, politicoşi (belgieni – fie neerlandofoni, germanofoni sau francofoni, spanioli – castilieni, catalani, basci şi/sau galicieni, italieni – romani, napolitani, aostani, tirolezi sau friulani, etc) cu ei (numeroşii maghrebieni, africani din statele de la sud de Sahara, est-asiatici etc, deja integraţi în statele menţionate), iar noi (românii, mulţi – din ce în ce mai needucaţi sau prost educaţi, din ce în ce mai prost-crescuţi şi necivilizaţi) – cu noi (maghiarofoni intoleranţi – nu foarte mulţi, dar încă destui şi zgomotoşi, după declaraţiile pe care le fac, ţigani care refuză să se integreze respectând legile ţării şi normele de convieţuire civilizată, etc)…

Şi stau şi mă întreb: ce şanse (mai) sunt spre apropierea dintre „ei” şi „noi”, prin preluarea (adaptată la specificul local) de către „noi” a, măcar, majorităţii valorilor pe care (vest-)europenii le aplică, în normalitate, de multă vreme?…