Mărturisesc că (şi) de această dată (chiar dacă tocmai am aflat ieri, de la Ambasadă, că pot vota) încă nu m-am hotărât cu cine… De mers la vot voi merge sigur, însă, şi nu doar pentru că nu mi se oferă, în fiecare zi, ocazia de a vota în Belgia…

Într-o postare anterioară am făcut o trecere în revistă a evoluţiei în timp a prezenţei la urne în România. Articolul, inclusiv prin concluzii, s-a vrut a fi exact opusul, adică tot o pledoarie pentru a merge la urne. Mulţi români se bat cu „cărămida” în piept că e bine să fii român, văd în asta o mândrie, dar, îi poţi auzi şi că nu se duc la vot fiindcă n-au pe cine alege. Şi, pe urmă, tot aceiaşi, se plâng că ţara este aşa cum este, că avem instituţiile ineficiente pe care le avem, corupţie de la primării până în Parlament, etc… Schimbarea acestor instituţii ce parazitează şi paralizează dezvoltarea ţării nu se poate face, însă, stând deoparte şi departe de rezolvarea problemelor, ci implicându-ne… Cum?

În primul rând, la aceste alegeri, mergând la urne şi votând. Fie „răul cel mai mic” (cel mai puţin corupt, cel mai puţin ineficient candidat), fie anulând votul, fie votând în alb (deşi faţă de această variantă, aplicată în ţările democratice vest-europene, eu am mari reticenţe, fiindcă mă îndoiesc, serios, că, după vot, cei care numără, nu vor ştampila ei „pentru cine trebuie” aceste voturi albe). Apoi, după alegeri, prin găsirea şi promovarea, în timp, dintre noi, dintre cunoscuţi, colegi, prieteni, a acelor oameni integri, corecţi, de o moralitate exemplară, care fac dovada responsabilităţii şi competenţei pe domeniul lor, în aşa fel ca, la următoarele alegeri, cât mai mulţi dintre ei să pătrundă în Parlament… Vor fi, la început, câţiva (3-4)… Peste alţi 4 ani, vreo 10-15, peste 12 ani – 50, iar peste alţi ani (20 sau cine ştie, poate mai mulţi, poate mai puţini) – mai mult de jumătate din parlamentari şi atunci va începe schimbarea în bine, de sus în jos, pe baze durabile, a societăţii româneşti.

Exemplul seamănă şi se leagă strâns cu pilda dată de Iisus cu semănătorul şi boabele semănate de el: multe ori cad în pământ sterp, ori le mănâncă păsările cerului, ori le calcă animalele etc, dar cele câteva ajunse în sol fertil dau pe spic mai multe roade decât totalul celor semănate iniţial. La fel se pot propaga şi ideile care trebuie să schimbe, în timp, România în bine, inclusiv prin votul nostru: azi X spune ceva (o idee folositoare) adresându-se la, să zicem, 20 de oameni. Dintre ei, ideea este receptată de câţiva: vreo 5-6, care gândesc asemănător lui X. Acei 5-6 au, însă, şi ei, prieteni, cunoscuţi, rude, cu care vor discuta, prietenii şi rudele – câţi gândesc asemănător celor 5-6 – la fel, vor vorbi, mai departe, cu alţi cunoscuţi, până când, la un moment dat, ideea prezentată de X este sprijinită de mai mulţi oameni decât cei 20 prezenţi iniţial la susţinerea ei.

Nu sunt adeptul schimbărilor violente, fiindcă „cine ridică sabia, de sabie va pieri!”. Însă, o astfel de coalizare, a tuturor celor dornici de promovarea unor valori morale, de un trai decent, de dezvoltare durabilă şi instituţii funcţionale în România, plecând de la aceste elemente minimale (şi altele care să le completeze), pot alcătui – dacă nu-i aparţin deja – cel mai puternic şi numeros partid din România – „Partidul celor fără de partid”. Acei câţiva candidaţi, cunoscuţi, prieteni, colegi ai noştri, ajunşi în Parlament (al căror număr va spori în timp) pot fi fie independenţi – legea votului uninominal acordă o astfel de şansă – fie, dacă se va găsi/înfiinţa vreun partid care să adere şi să pună în practică aceste idei – din partea acelei formaţiuni. Schimbarea de care vorbesc va cere timp, dar va fi durabilă şi pe baze trainice, sănătoase.

Celor care vor spune, aşteptând ca binele să vină imediat (şi dacă se poate fără mai nici un efort) le voi spune că, din păcate, gândesc doar pentru „ziua de azi”. Noi s-ar putea să mai apucăm, spre bătrâneţe, binele – asta fiind „ziua de mâine”, dar s-ar putea ca binele să vină doar „poimâine”, când noi nu vom mai fi să ne bucurăm de el. Însă, aşa cum multe alte generaţii de antecesori ai noştri – considerate „generaţii de sacrificiu” – au tot pus „umărul”, sperând că, măcar copiilor şi nepoţilor lor le va fi mai bine, trebuie să începem şi noi această „schimbare a României în bine”. Avem şi noi dreptul să sperăm şi să cerem să trăim decent, dar fără implicare, fără a începe să „luptăm” pentru asta, făcând ceva, n-avem dreptul să cerem acest bine, fiindcă, după umila mea opinie, nu l-am merita… Şi închei, menţionând, din memorie, nişte vorbe ale preşedintelui Statelor Unite, J. F. Kennedy: „nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, ci ce puteţi face voi pentru ţară!”

P.S. Închei, cum am început, tot cu o mărturisire: ca şi la europarlamentarele de acum un an şi la localele din vară, duminică nu merg sigur să votez cu candidatul A, ci împotriva candidatului B…