Aiestă postare a fost prilejuită nu doar de apropierea aniversării a 90 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, părţilor ungurene (Crişana), Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, cât, mai ales, de reacţia UDMR faţă de Ziua Naţională. Citez „Trebuie sa întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. Dupa alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie. Nimeni să nu ne ceară să ne bucurăm de această zi, deşi o respectăm”. Citatul este de la un miting electoral al UDMR, desfăşurat la Târgul Mureş şi îi aparţine lui Bela Marko. Textul l-am preluat de pe site-ul www.hotnews.ro (iată şi link-ul http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5170033-marko-bela-maghiarii-nu-pot-sarbatori-1-decembrie-aceasta-data-inseamna-70-ani-agonie.htm), mai puţin semnele diacritice pe care cei ce administrează respectivul site nu (prea) le folosesc…

O opinie … din partea unui român (moldovenizat) din sudul Ardealului.
În primul rând, la 1 Decembrie 1918, românii din Ardeal, Banat, părţile ungurene (Crişana de mai târziu), Sătmar şi Maramureş, au adoptat o rezoluţie prin care ofereau minorităţilor folosirea limbii materne în administraţie, justiţie, învăţământ. Ulterior, Parlamentul României întregite a considerat că, de dragul „statului naţional unitar”, singura limbă oficială în ţară este limba română… Ar fi de discutat cât şi dacă a făcut bine României şi românilor această aplicare a centralizării, ca într-o menghină, de la Bucureşti (modelul este preluat de la francezi, încă de la naşterea statului român). Cred însă că, deşi României i s-ar potrivi mai bine o organizare regională (după model italian, sau spaniol), o asemenea dezbatere este în măsură să inflameze pe mulţi „români verzi”, care, deşi trăiesc în Uniunea Europeană, consideră că cetăţenii minoritari din ţară ar face bine să plece dacă nu le convine… Nici nu are rost să mai vorbim de autonomie locală sau regională, fiindcă, deşi conceptul este mai complex, incluzând şi componenta financiar-bugetară, educaţională, culturală, mai toată lumea se gândeşte la crearea unui „stat în stat” de către secuii maghiarofoni… Ar fi bine să se ştie, însă, că încă de la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, s-a lăsat o anumită autonomie locală, dovadă fiind şi organizarea administrativă, care oferea anumite drepturi de organizare locală a Băniei Craiovei (Oltenia de mai târziu), banul fiind al doilea om în stat după domnitorul muntean, sau Ţării de Jos a Moldovei, al cărei vornic, ca şi portarul Sucevei, aveau şi ei ranguri importante după domnitorul moldovean. Iar cei care beneficiau de această… autonomie locală nu erau unguri, ci tot români…
Pe de altă parte, temerile României că introducerea unor prerogative, cât de mici, de autonomie, pentru oricare din zonele ţării, ar duce la accentuarea tendinţelor centrifuge erau justificate. Acest lucru era posibil, mai cu seamă fiindcă, pe de-o parte revizionismul unora dintre vecinii României a rămas activ în aceşti ani (în URSS, Ungaria şi Bulgaria), fiind încurajat şi din interior de acea „coloană a V-a” a Internaţionalei Comuniste, care era Partidul Comunist din România, scos rapid în afara legii fiindcă susţinea separarea de stat a unora dintre provincii (Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Transilvania). De ce ne-am temut, n-am scăpat, totuşi, în 1940… După război, cu ajutor sovietic, comuniştii au pus mâna pe putere, puternic sprijiniţi şi de maghiari, cărora li s-a dat Regiunea Autonomă Maghiară (promisă de România URSS drept condiţie pentru recunoaşterea internaţională postbelică a revenirii nordului Transilvaniei între hotarele româneşti. Ceauşescu a desfiinţat autonomia, revenind în 1968 la organizarea pe judeţe şi, pe fondul general al înrăutăţirii nivelului de trai în ţară, a suprimat complet şi emisiunile în limbile maghiară şi germană de la TVR.
Ce a urmat după 1989, se ştie… Adepţilor „statului naţional unitar român” care se sperie de „statul regional” sau de „autonomia locală” ţin să le precizez că, deja, prevederile din Constituţie se cam bat cap în cap cu existenţa, reală, a unor prevederi ce garantează utilizarea limbilor minorităţilor în învăţământ, administraţie, justiţie… Prin aplicarea acestor norme, România nu prea mai este „stat naţional unitar” cum era în 1990…
În altă ordine de idei, maghiarii fac astăzi ceea ce au făcut şi în perioada interbelică şi după al doilea război mondial… Partidul Maghiar interbelic a colaborat în alegeri cu partidele româneşti mari, în special cu PNL, iar în 1946-1948, Uniunea Populară Maghiară (fostul Madosz interbelic) a colaborat strâns cu PCR. Cu toate acestea, nici statul român nu a făcut suficient pentru a câştiga loialitatea faţă de România a cetăţenilor de naţionalitate maghiară (mulţi aducându-şi contribuţia la dezvoltarea ţării şi fiind şi ei plătitori de taxe către statul român).  De asemenea, nici mulţi maghiari nu au depus eforturi pentru a câştiga încrederea statului… Cred că aici este marea problemă a relaţiei majoritari (români)-minoritari (maghiari), care în estul Transilvaniei este exact inversă… Am serioase rezerve să cred că, acolo unde maghiarii doar respectă 1 Decembrie, dar nu-l sărbătoresc, românii din Harghita şi Covasna (o minoritate de cam 25%) vor îndrăzni să-l serbeze… Şi nu săriţi să spuneţi că ar trebui să… etc, fiindcă nici spiritul românesc nu prea se mai omoară după Ziua Naţională… Patriotismul a fost confiscat, întâi de Ceauşescu, apoi de demagogi cu retorică patriotard-lozincardă (în frunte cu Vadim), ceea ce-i face pe mulţi români să nici nu se mai agite la vreo sărbătoare şi pe unii chiar să afirme deschis că le este ruşine că sunt români. Ar fi de discutat şi despre ce (nu) a făcut statul român după 1989 ca să-i determine pe cetăţenii ţării să se bucure de Ziua Naţională şi să nu fie nevoie să li se spună „de sus” să arboreze drapelul tricolor de 1 Decembrie.

P.S.1. Iertaţi-l pe Marko bacs, fiindcă, deşi o fi studiat în şcoală în limba sa maternă, se vede că nu prea i-a plăcut matematica (nu sunt 70 de ani, ci 90 de la 1 Decembrie 1918)…

P.S.2. Totuşi, s-ar putea ca Mărcuş să fi avut dreptate, din punctul lui de vedere, cu cei „70 de ani de agonie”. Se scad o dată 4 – cât timp nordul Ardealului s-a aflat sub ocupaţie horthystă (1940-1944) şi încă 16 – intervalul în care estul Transilvaniei a beneficiat de autonomie (Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1968), deci, în total – 20. Cum la 1 Decembrie se împlinesc 90 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Ţara, ies şi cei 70 de ani ai liderului UDMR.

Anunțuri