Viaţa politică parlamentară la români îşi are începuturile în prima parte a secolului al XIX-lea. Mai exact, „punctul de plecare” al apariţiei primelor adunări legislative l-au constituit Regulamentele Organice, elaborate în Ţara Românească şi Moldova sub coordonarea generalului ţarist Pavel Kiseleff şi promulgate la 1 iulie 1831 (în Ţara Românească) şi la 1 ianuarie 1832 (în Moldova). Aceste „Constituţii” ale Principatelor Dunărene prevedeau înzestrarea celor două ţări româneşti cu Adunări Obşteşti, alese prin vot.

Primele alegeri s-au desfăşurat în anul 1832. Aveau drept de vot, practic, doar reprezentanţii boierimii şi cei ai clerului ortodox, care beneficiau şi de dreptul de a fi aleşi, încât putem numi cele două Adunări Obşteşti adevărate „parlamente boiereşti”. Numărul alegătorilor nu depăşea câteva sute. Cu toate acestea, din informaţiile de care dispunem, prezenţa la vot a fost mai mică de 50%… Probabil, ştiind că, oricum ies „ai lor” boierii nu prea s-au înghesuit să voteze. Treptat, însă, de la alegerile pentru Adunările ad-hoc (1857) şi cele pentru Adunările Elective – 1858 – care au consfinţit dubla alegere a colonelului Cuza ca domn în ambele Principate, prezenţa la vot a înregistrat valori mari, procentul celor prezenţi la urne depăşind 80%. Chiar şi după introducerea, în 1866, a votului censitar în 4 colegii, prezenţa la vot s-a menţinut la valori de peste 80%. Abia după reforma electorală din 1884, când s-a trecut la 3 colegii censitare în loc de 4, acordând-se drept de vot şi unui număr mai mare de alegători – ce va depăşi 100000 în anii dinaintea şi din timpul primului război mondial – nivelul prezenţei la vot a scăzut uşor, menţinându-se, însă, la valori de peste 60 şi chiar 70%. Interesul pentru procesul electoral este surprins chiar şi de I. L. Caragiale în a sa operă „O scrisoare pierdută”… Chiar şi în vara anului 1918, când Partidul Conservator a organizat şi a câştigat alegerile în urma cărora Parlamentul a votat dureroasa Pace cu Puterile Centrale, s-au prezentat la vot aproximativ 51% din electorat. Totuşi, neparticiparea liberalilor la scrutin, votarea în mai multe judeţe, ca independent, a generalului Alexandru Averescu (singurul care a protestat în Parlament contra Păcii menţionate) şi acest absenteism însemnat reprezintă elemente ale refuzului societăţii româneşti de a se resemna în faţa pierderilor teritoriale şi a condiţiilor economice grele impuse de „Centrali”.

Alegerile de la jumătatea lui 1918 au fost, de fapt, până după 1990, cele în care s-a înregistrat cea mai mică rată de participare la urne de la apariţia statului român modern. După actele de Unire din 1918, care au adus în componenţa României Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, alegerile organizate în perioada interbelică, au chemat la urne un electorat simţitor mai numeros, prin legiferarea votului universal (este drept, doar pentru bărbaţi, şi începând de la 21 de ani; militarii nu aveau, totuşi, drept de vot sau de a fi aleşi). Valorile prezenţei la urne au cunoscut uşoare oscilaţii, de la puţin peste 60% în primii ani după Unire (când mai ales reprezentanţii minorităţilor nu s-au împăcat uşor cu ideea apartenenţei la România şi nu se ştia ce hotărâri va lua în această privinţă Conferinţa de Pace de la Paris) la aproape 80% în 1928 şi, ulterior, au scăzut, constant, spre 60 de procente şi pe fondul nemulţumirii unei părţi a electoratului faţă de oferta politică a partidelor interbelice (cu valori chiar sub 50% în unele judeţe ardelene, basarabene şi în Capitală). Basarabia a avut şi un alt motiv, ceva mai special: Mitropolitul Gurie s-a opus ca Regele Carol al II-lea să treacă prin faţa uşilor împărăteşti, în Catedrala din Chişinău, atrăgându-i atenţia, chiar, suveranului că nu trăieşte cu soţia legitimă, Regina Elena. A urmat, în anii de după 1930, un adevărat „război” al Regelui împotriva conducătorului bisericii basarabene, şi se pare că neparticiparea unui mare număr de basarabeni la urne se explică şi prin aceste evenimente.

Instaurarea dictaturii regale, de către acelaşi Carol al II-lea, în 1938, avea nevoie şi de o „legitimare” electorală. În condiţiile în care mai mult de jumătate din electorat nu a mai primit drept de vot (s-a introdus un cens, nu atât în privinţa averii, cât mai ales a ştiinţei de carte), primind, însă, acest drept femeile, prezenţa la vot la ultimele alegeri interbelice (1939) a depăşit 80%.

După al doilea război mondial, primele alegeri aveau să consemneze o prezenţă la urne de circa 80% şi, prin falsificarea rezultatelor, preluarea puterii de către comunişti. Femeile şi militarii au primit drept de vot şi vârsta la care s-a permis votul a coborât, treptat, la 18 ani. Alegerile postbelice organizate până în 1985, inclusiv, aveau să consemenze, oficial, participare la vot apropiată de unanimitate… Lucrurile n-au stat deloc astfel, fapt ce poate fi dovedit inclusiv prin mărturii personale ale unora dintre cei cu drept de vot, care nu s-au prezentat la vot, dar… „au votat”, totuşi… Avea grijă Partidul…

Căderea regimului comunist în Decembrie 1989 a dus şi la organizarea primelor alegeri libere, în mai 1990. Pe fondul unui entuziasm aproape general, în condiţiile în care s-a stat şi la coadă pentru a vota, prezenţa la urne a depăşit 85%. Treptat, însă, dezamăgirea alegătorilor faţă de clasa politică, greutăţile „tranziţiei”, etc. au făcut ca rata de participare la urne să scadă vertiginos. Dacă în anii 1992 şi 1996 s-au înregistrat circa 75-76% prezenţă la vot şi încă peste 60% în 2000 şi peste 55% în 2004, la alegerile europarlamentare de acum un an s-au prezentat la vot doar aproximativ 29% din alegători. A fost pentru prima dată în istoria vieţii parlamentare a României, când acest indicator a coborât sub 50%.

Se va spune că alegerile europarlamentare nu prezintă un interes aşa de mare şi că o parte din alegători nici nu prea ştiu mare lucru despre Parlamentul European… Totuşi, acest „trend” este ilustrat şi de alte consultări electorale. Astfel, dacă la plebiscitele şi referendumurile organizate, începând din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, până în ultimii ani ai regimului comunist, prezenţa la vot s-a situat, în general, peste 90%, după 1990, rata de participare la referendumuri a scăzut continuu, de la circa 65% la consultarea populară pentru aprobarea Constituţiei (1991), la puţin peste 50% în 2003, când a fost revizuită aceeaşi Constituţie şi la aproximativ 44% la referendumul din mai 2007 care l-a readus în funcţie pe preşedintele Traian Băsescu. Convocat în aceeaşi zi cu alegerile europarlamentare, referendumul pentru aprobarea votului uninominal a scos la vot chiar mai puţini alegători – aproximativ 26%… Precizăm că nu ne referim, în nici un fel, la cât de adevărate sunt cele peste 50 de procente de la referendumul din 2003 şi nici la şicanele Guvernului ca lumea să nu voteze la referendumul pentru „uninominal”…

Alte consultări electorale care ar trebui să stârnească interesul electorilor sunt alegerile locale. Dacă în 1992 au votat circa două treimi din electori, iar în anii 1996-2004 s-au prezentat la urne aproximativ 55% (cu o uşoară scădere de la un scrutin la altul), în iunie 2008 au votat puţin peste 49% din cetăţenii cu drept de vot.

În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale, organizarea lor, în anii 1990-2004, concomitent cu cele parlamentare, relevă aceleaşi tendinţe descrescătoare, valorile pentru fiecare scrutin fiind practic identice.

Două concluzii se impun cu claritate: 1) trendul descrescător al tuturor tipurilor de consultări electorale post-decembriste; şi 2) scăderea prezenţei la vot, pentru aceste tipuri de consultări sub 50%. Astfel încât, fără a lua locul institutelor de sondare a opiniei publice (care nici nu au publicat vreun sondaj referitor la acest indicator), suntem de părere că, la alegerile din ziua Sfântului Andrei se vor prezenta la urne mai puţin de 50% din alegători. Motivele sunt diverse: plecând de la faptul că unii alegători au domiciliul oficial într-un loc şi se vor găsi atunci în cu totul altul (studenţi, militari, dar şi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, aflaţi la muncă, la studii, etc. în străinătate, unde nu au viză de reşedinţă), faptul că a doua zi este 1 Decembrie, sărbătoarea naţională şi, fiind zi liberă, mai ales cei din mediul urban vor pleca de acasă, în mini-vacanţă, încă de la începutul week-end-ului, nemulţumirea electorilor faţă de calitatea mai mult decât îndoielnică a clasei politice sau necunoaşterea multora dintre candidaţii nou-apăruţi sau dezinteresul, mai ales al celor tineri, care nici nu au, poate, cât de cât o cultură politică…

Dacă li se spune românilor ceva, de rău, legat de statul român, mulţi sar „ca arşi”… Şi din vina sa – mai ales! – instituţia cea mai importantă a ţării, Parlamentul, se situează la cel mai scăzut nivel de credibilitate şi ajunge să reprezinte România, ca stat democratic, în Europa şi în lume, prin votul unei minorităţi, din ce în ce mai mici, care se prezintă la urne, continuu şi constant. În loc de final, ar trebui să modificăm întrebarea „cetăţeanului turmentat” („Da’ eu cu cine votez?”) în forma: „Da’ eu (mai) votez?”…