Herodot, bine-cunoscut şi ca “părintele istoriei”, are, în Istoriile sale, un paragraf utilizat şi răs-utilizat atât în manuale, cât şi în cursuri universitare sau în multe alte lucrări care se referă la geto-daci, ca neam tracic. Acest paragraf, citat în lucrările pomenite, este următorul: “Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”.

Acesta este citatul ce apare în lucrările cu caracter istoric… Foarte frumoase vorbe ale marelui Herodot despre strămoşii noştri. Dar…, fiindcă există şi un “dar” (se apropie şi “luna cadourilor”…), iată că “părintele istoriei” nu are de gând să se oprească, aşa cum procedează cei mai mulţi dintre cei care-l citează. Să vedem ce mai spune anticul istoric: “Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. (…) La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă. (…) La traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare”. Mai multe, inclusiv comentarii despre acest citat, pe site-ul http://www.cafeneaua.com/nodes/show/929/cum-se-manipuleaza-istoria-in-scoli-herodot-despre-traci/1,  de unde am şi preluat traducerea textului lui Herodot. 

Parcă (ne) sună cunoscut aieste vorbe… Mai ştim noi, oare, vreun popor care, după circa două milenii, se comportă aproximativ la fel? Ia să vedem… Mai întâi, despre Unire… Am vorbit deja despre cum se “gratulează” între ei românii, unii (cei din Capitală) fiind mai “cu moţ” decât alţii… După 1990, pe harta lumii există, oficial, două state unde se vorbeşte limba română, România şi Republica Moldova. “Eforturile” lor de unificare au dus la apariţia şi a celui de-al treilea, “Republica Moldovenească Nistreană”, nerecunoscut oficial (încă) de nici un alt stat, dar existând, de facto, bine-mersi, de aproape 20 de ani… Astfel, urmaşii daco-geţilor ce au “furat” de la romani limba latină, devenind români, au brevetat “unirea prin diviziune”: unde două state româneşti vor să se unească, rezultă trei!…

Despre trândăvie… S-au scos aşa de multe vorbe despre cât îi place (?) românului munca… A altuia, nu a lui! “Nu lăsa pe mâine ce poţi face poimâine!”, “Munca l-a făcut pe om sănătos: să muncească cei bolnavi!”, “Munca înnobilează omul, dar noi n-avem nevoie de nobili!”, “Orice treabă la români începe cu o… pauză!”, “Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese!”, “Poporul român s-a născut gata obosit, de aceea săptămâna trebuie să înceapă cu un week-end!”, “Unul cu sapa, trei cu mapa” şi altele… În anii regimului comunist au apărut mai multe poezioare care evidenţiază acelaşi aspect: “Cine-i harnic şi munceşte/ Are tot ce vrea/Cine-i leneş şi chiuleşte/Are tot aşa!” sau “Cine-i harnic şi munceşte/Ori e prost, ori nu gândeşte!”. Tot din aceiaşi ani datează şi expresia “Ei se fac că ne platesc, noi ne facem că muncim!”, de la care plecând, la momentul “botezului” perioadei post-decembriste, 22 Decembrie 1989, la Televiziunea Română, marele actor Ion Caramitru i-a adresat lui Mircea Dinescu vorbele: “Mircea, fă-te că lucrezi!”… Marele povestitor Ion Creangă, plecat din lumea satului, adică a acelora ce erau consideraţi “talpa ţării” – ţăranii – a scris chiar o “Poveste a leneşului” şi, în vestitele sale “Amintiri din copilărie”, pledează, la un moment dat, pentru ca să fie, în calendar, mai multe sărbători… ca să se stea degeaba, normal… În plus, până şi… toponimia pare să susţină această multiseculară lipsă de poftă de muncă la abia apăruţii români. Din vremea convieţuirii cu slavii (secolele VI-IX) datează obiceiul “târgului din ziua de sâmbătă”, care a lăsat mai multe “urme” în toponimie: Râul Sâmbetei, Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus, Sâmbăteni, Sâmbotin… Dacă duminica nu se lucra, că era ziua Domnului, de ce să nu stea ei degeaba şi sâmbăta, căscând gura la târg? Şi, uite-aşa, se pare că week-end-ul de două zile la români este mult mai vechi decât anul 1990, când a fost doar (re)oficializat…

Despre hoţie, şi ea probată şi onomastic, am mai pomenit, aşa că nu insistăm prea mult… Mai adăugăm, la cele deja menţionate, o altă “mostră” din înţelepciunea (umoristico-)populară: În 1987, la împlinirea a 8 decenii de la răscoala ţărănească din 1907, un car de reportaj al Televiziunii Române s-a oprit într-un sat din Câmpia Olteniei. Acolo mai trăia un bătrân, care era copil când a fost răscoala. Reporteriţa ajunge la acesta şi începe interviul. La un moment dat, întreabă: “Şi, ia zi, moşule, cine a fost la răscoală, aici, în satul matale?”. Moşul se gândeşte un pic, şi zice: “Apăi, cin’ să fie, domniţă: fură primaru’, fură notaru’, fură jandarmu’, toţi fură!…”

Legat de vânzarea copiilor, este bine-cunoscut efortul făcut de Uniunea Europeană, care a condiţionat admiterea României de aplicarea unei legislaţii care să interzică adopţiile de copii, practic un fel de vânzare, mai ales spre Statele Unite, care au şi fost deranjate de impunerea actualei legislaţii. Şi totuşi… “aşchia nu sare departe de trunchi!” – zice un proverb. Presa a relatat, în urmă cu nici o săptămână, despre o familie de români din Spania, care şi-au vândut fetiţa (iată şi unul din link-urile legate de subiect: http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-5153145-doi-romani-suspectati-vandut-fiica-varsta-3-ani-fost-arestati-spania.htm). 

În concluzie, ne place, nu ne place, nu doar că am supravieţuit pe aceste meleaguri de (peste) două mii de ani, dar, cu excepţia limbii, nu prea ne-am schimbat, nici în ceea ce priveşte “apucăturile”. În altă ordine de idei, este foarte frumos să învăţăm că am avut strămoşi cu multe calităţi, dar pentru a ne cunoaşte cât mai bine, este indicat să ştim şi care ne sunt, încă de la strămoşi, şi părţile mai puţin bune. Istoria scrisă, pentru “românii verzi”, prin omisiune, tot un fel de minciună se cheamă că este. Cunoaşterea adevărului ne-ar ajuta, pe de-o parte ca, prin cunoşterea părţilor noastre bune, să depunem eforturi spre a le evidenţia şi creşte importanţa pe viitor, iar faptul de a şti despre însuşirile mai puţin bune ne-ar putea determina să depunem eforturi spre a le diminua, măcar, importanţa. Necunoaşterea noastră sinceră, pornind de la strămoşi, nu contribuie deloc la efortul de a ne (re)aşeza printre popoare ca unul care are cu ce se mândri, nu a se ruşina! Dimpotrivă… În schimb, aducerea la cunoştinţă a realităţii, ne-“coafate”, ne-“cosmetizate”, ne va ajuta să ne acceptăm, cu bune şi cu mai puţin bune, ca un popor care nu este nici “buricul Pământului”, dar nici “cel mai prost din Univers”, ci doar un popor normal, ca toate celelalte.

P.S. 1. Nu este cazul să-l acuzăm pe grecul Herodot că nu le era prieten daco-geţilor, tracilor, în general. Grecii erau vecini pe atunci cu tracii, cu care se aflau, frecvent, în relaţii conflictuale. Cu atât mai mult, însă, trebuie dată crezare mărturiilor “părintelui istoriei”, fiindcă nu era dintre cei care să-i “ridice-n slăvi” pe strămoşii noştri şi, mai cu seamă, fiindcă, după câte se vede, năravurile au dăinuit…

P.S. 2. Iertaţi-l, de asemenea, pe “părintele istoriei”, care, se pare, nu auzise (încă) de chinezi, cei mai numeroşi ca popor şi pe vremea lui.